Planeta-Ou
Cântul I
Am mai spus-o cândva şi-o spun iacată şi-acu’, după ce ani de zile am tăcut ca un pesce (fiindcă n-am avut unde să inscripţionez chestia asta în public, neavând libertatea pe care Mr Google mi-o dăruieşte) : nu doar că locuim pe-o planetă cum nu se mai găseşte în a Domnului împărăţie, bădie, însă planeţica asta, care-n comparaţie cu gigantica metagalaxie este ca un fulg de păpădie, ca o (i)realitate ce ni se arată parcă doar mie/ ţie subt formă de lumen sau de trezie, ca o iluzie fistichie, ca o halucinaţie dintr-o fericită nebunie, ei bine, bucata asta de pământ e chiar fiulcontemporanizat prin orişicare fiinţişoare-lucruşoare de subt soarele-clocitoare din cerul înalt, sau este – aşa-zicând – primordialul cuvânt peste mode şi timp întrupat, crede-mă, fratre luminat, ori de nu, ia-mă neîntârziat la scuipat
Nimic – dar absolut nimic – nu s-ar înţelege din ce se-ntâmplă cu viaţa ta sau a mea, cu şirul nesfârşit de vii ce încetează la un moment dat a mai fi, dispărând aiuritor în împărăţia morţii, decât dacă legăm făptura omului – exempli gratia – nu doar de taică-său ori de maică-sa, de casa şi de nevasta sa, de averea sau de vatra sa, de neamu-i de dinaintea sa ori de patria sa, de Carpaţii înalţi sau de Balkania vlahilor fraţi, de Roma legionarilor gentili şi cognaţi, de Europa neanderthalienilor apropiaţi, de planeta înruditului animal, de-ntregul bestiar sau insectar, de regnul vegetal sau de supa aminoacizilor din oceanul originar, de sistemul solar sau de calea laptelui ce-o vedem noaptea brăzdând cerul ca un ştergar spuzit cu pilitură de mărgăritar, de roiul galaxiilor cuibar, de metagalaxia ce ne-nconjoară ca o fântână cu fund globular, în care te-ai uita deodată-n toate părţile în adâncu-i circular, tu fiind chiar apa limpede din şiştar, ci mai întâi şi-ntâi tre’ să legăm bucăţica de glod ccnar de pater nosterprimordial, de Atomul cel primar, aşadar.
Şi deci ce-ar fi să ne-ntoarcem împreună la faza când nici fiinţă, nici nefiinţă nu era, aşadar la capătul timpului, cum ar veni, dar de fapt nici timp la ora aia zero nu vom găsi, din moment ce nimic nu se mişcă, deocamdată, pe-aci, iar spaţiu’ e şi el ca şi cum n-ar fi, normal (din cauză că totul e înghesuit într-un infinitezimal degetar si nimic nu se află în afar’) şi să vedem ce e sau cine e-n acest Atom primar. Mey, ca să vă faceţi un sfârculeţ de idee cam despre ce-ar fi fiind sau cum ar fi fiind să fie în aiastă indescriptibilă scânteie, închipuiţi-vă că sunteţi – nu chiar întâmplător, cum vom vedea – un martor fix sau imuabil contemplator cocoţat pe stânca pufoasă a unui hypernorişor de la sfârşita lumilor şi dintr-o dată aţi avea în faţa ochilor tabloul următor: toate cele ce sunt, au fost sau vor fi fost în viitor s-ar alinia una după alta într-un shir hashirim – vorba vine, n-aşa? – riguros vertical şi infinit şi-ar începe să se scurgă din zenit spre nadirul sorbitor, trecând prin faţa Ta într-un ritm din ce în ce mai aiuritor şi accelerat, respectiv cu viteza luminii la pătratul tot mai încurbat şi dispărând în hăul timpului de altădat, în black-holele cel mai turbat care a existat vreodat, cântarea / parada asta a firii de zi cu zi continuând ceas de ceas şi mitani după mitani vreme de miliarde şi miliarde de ani, iar la sfârşit Tu însuţi, deşi teoretic imuabil, etern şi neclintit, n-aşa? te-ai simţi brusc adsorbit, shiiit, de groapa în care totu’ se va fi cărăbănit, deci Tu însuţi ai simţi şi-ai vedea cum odată cu stânca neclintită şi cică veşnică a Ta, însăşi marginea lumii sau ultima Thule, n-aşa?, s-ar porni să scoboare cu-o viteză înspăimântătoare, normal, spre groapa din punctu’ Alfa cardinal, dar într-un fel f. bizar: şi anume, ca şi cum Tu ai fi oricare dintre punctişoarele suprafeţei unei băşici de porc, de măgar sau de cauciuc supergonflate, şi-n acelaşi timp ai fi toate clusterele or punctişoarele astea la un loc, dar riguros toate, şi-ai simţi cum beşica se dezumflă cu viteza luminii hyperturbate, astfel că la sfârşit, deci după ce beşica se va fi golit complet, toate punctişoarele sau clusterele suprafeţei dure din care Tu contemplai firea ca un senin Poet s-ar reuni într-un singur element, hi-hi, aşadar te-ai pomeni singur Tu pe-aci expectându-ţi măruntaiele sau templatele firii fistichii, trăindu-te şi liubindu-te pe tine însuţi ca zeul ăla al cărui nume zici că-l ştii, fire-ai să fii, a ?
Cântul II
Acuma, după ce te-ai umplut de toată cântarea lumii, de shiru hashirimul infinit, ce-i de făcut, bey? După ce-ai înghesuit în sinea Ta fix toată creaţia ce-a existat cândva sau care virtual ar fiinţa, ai mai putea oare tăcea, mut ca lebăda sau ca poetul Blaga în racla sa? E clar c-ai big-banga îngrozitor, ai plezni cutremurător, precum o semincioară de mei plină de dorul tuturor seminţelor ce vor fi existat vreodat’, sau ca un ghiocel de-al primăverii duh or soft învigorat, ce sparge solul muuuult mai dur ca grumăjelu-i brusc învârtoşat, la ordinul aminoacizilor din molecula sorţii, aşa ai sparge Tu zidul din groapa gropilor morţii şi te-ai dezmorţi, normal J Şi deci ai învia (iar!), înveselindu-te ca orişice Stea a Stelelor f. f. radioasă, păi cum altcumva, şi-ai alerga pe aripile dragostei spre a-ţi reface împărăţia ta, reluând shirul hashirim de-a-ndoaselea, respectiv de la infinit spre infinit mai acana, ca să-ţi iasă (iar!) planul, Maistre, n-aşa ?, astfel că săgeata timpului sau creaţia ar hyperavansa de la superior la superiorul major, învingând până şi logosul sau gramatica, ha-ha-ha, iar tot ceea ce din nou ar fi să fie, cum ar veni, viii după aceiaşi morţi pe care-i ştii de mici copii, ar crede că retrăiesc aievea, precum poeselu’ acumaşa, ceea ce a mai fost odată ca niciodată, bey Tată, şi totuşi parcă o vieţişoară mai emancipată, dacă se poate spune aşa despre mai mult ca perfectu-ţi, n-aşa ?
Primul ce-ar big-banga, îndepărtându-se de sinea-i originară odată cu timpul ce s-ar umfla spre shirul hashirimul infinit, ar fi chiar fiu-ţi preaiubit, deci omega, care pe măsură ce s-ar înălţa spre cerurile sau hypostazele ce vor urma, va semăna în trena-i germinativă virtualitatea a tot ceea ce se va actualiza din el cândva, când vor sosi orele alea astrale, n-aşa?, fiul întrupându-se în entităţi succesivo-suitoare de la inferior la superiorul mai tare şi de la mai mic la mai mare, hypostaze ce s-ar încăleca una preste alta şi s-ar stratifica pe Hypersferă ca foile de ceapă sau ca cercurile unui trunchi de coniferă, ca undele provocate de-o piatră aruncată-n apă, care se contopesc cu contraundele ce se-adapă din marginea mării sau din malul ce valu-l sapă, sapă, dar nu-l crapă, n-aşa ?, ori ca sunetele / unduirile ce-ar radia din strongurile de la o cosmică harphă sau baiaderă, începând cu lumina neagră sau nimicu’ ce-i primordiala secundă sau eră (aşa-zicând), ce-ar vibra la început nespus de blând sau de plăpând, în undişoare tot atât de finissime şi de imateriale ca orişce îndrăgostit gând, n-aşa ?, pe urmă treptat-treptat s-ar îngroşa, imediat după hypersecunda d-anta’, încreţindu-se în fante din ce în ce mai substanţiale, în spin-urile nucleelor de hydrogen şi-n alte microangarale, iar mai încolo, în iepocile următoare, ar forma norii de radiaţii primare, apoi norii de gaze şi praful de pe tobele nebuloaselor prestelare, închegate sau brânzate prin sforţa black-holelor secundare (aiastea scăpate ca nişte pâlnii turbate din bulboana care le va fi înghiţit la început pre toate), după care vor apărea galaxiile feeric luminate, spiralate sau globulare, apoi roiurile constelare, înlănţuite sau înrudite prin synapsele gravitației universale din neamu’ black-holelor parentale sau al metagalaxiei actuale, pe care-o vedem privind în fântâna trecutului circumscrisă subt ale noastre picioare (iar nu „sus în cer”, cum i se pare orişicărei babe chioare, căci mai sus de zgaidele tele, privitorule în logostele, nu mai e nemic, vere, aloo, decât cerul înstelat din glava ta şi virtualitate cu putere, voila!).
Ultimele ce-ar apărea în cosmicele-ţi inele, ivindu-se pe vârfurile coroanei metagalagtice ca mugurii dintr-o livadă de moşmoni sau de mere, ar fi planetele pe moment reci şi mititele, care, aşa cum se-ntâmplă cu fiinţele din orice grădină, au nevoie de foc şi lumină să le ţină de sobă & feştilă, lumina şi căldura trebuindu-le planetelor astea nu doar aşa, ca să se afle şi ele-n treaba cerurilor unde ar adăsta, ci spre a creşte, a-nmuguri, a plesni şi-a-nflori la rândul lor, ca s-ajungă în final a rodi, normal, asta presupunând că – precum pre pământul plin de mister, aşa şi-n banalul cer, n-aşa? – nu vor pieri de-al eterului ger, nu se vor usca ori atrofia precum fructişoarele ce nu mai apucă a lega, din pricina viermilor, vremurilor sau altor boli ce le-ar strica, astfel că până una alta singura planeţică scăpată de vipia cosmică şi pe care o ştim bine, adică, este planeta albastra, asta a noastră, sugând galeş din primordiala colastră.
Că Terra noastră nu e nicidecum o oarecare piatră ponce or proastă şi că întâmplarea ori scrisa, n-aşa? i-a rezervat rolul primadonnei sortite să-ncepă cântarea cântărilor(pars secunda, aloo) într-o Operă hypervastă, se poate vedea chiar şi cu ochiul liber, mey, privind în împrejurimile dumneaei. Astfel, oriunde pe cer te-ai uita şi chiar dacă prin okeanul Hubble te-ai holba, nu vei zări decât aceleaşi corpuri cereşti care oricât de galbine, de aurii ori de strălucitoare ar fi, rămân în fond tot nişte pietroaie sau balegi de plasmă mai mult sau mai puţin căcănii, nedeosebindu-se unele de altele decât prin lucşii lămpii, cum ar veni, iar dacă te gândeşti şi la cât sunt de pustii, de reci, iar unele îngheţate pe veci, sau din contră, pârjolite şi seci ori infernal de periculoase şi de fierbinţi, precum sorii cu dinţi, care te-ar volatiliza ca pe-o surcea în caz că nu te-ai afla la o depărtare ce-i face cât de cât cuminţi, atunci realizăm ce enormă tristeţe sau decreptitudine, în definitiv, helas, ascund în clipitorii parseci drăgălaşele luminiţe de pe-ale nebuloaselor crengi. Or, din contra, planeţica pe care vieţişoara-ţi de molcom terran, de tihnit cetăţean, de momârlan sau de planturos bogătan, de poet indolent sau de tyran demento-clement îţi petreci, e-atât de deosebită de suratele-i fierte sau refrigerate pe veci – începând de la horbota de culori sidefii, albăstrii, azurii, vineţii, mierii, portocalii ale aurorei, până la apele de-un albastru imperial ale oceanului planetar şi la verdele crud, viu sau cald al pădurii de argint & smarald –, încât orb să fii, surd să fii, fără nas, fără piele şi fără limbă să fii, şi mai ales fără minte să fii, ca să nu-nţelegi că ai de a face cu minunea minunilor lumii întregi, mey copii!
Cântul III
Dacă stelele din tării s-au născut din nebuloasele genitoare de galaxii, e clar că planetele pe care le ştii, astea fără lumină şi fără personale calorii, sunt rupte din aceleaşi nebuloase astral-placentare şi-azvârlite pe orbitele planetare, unde după nişte anişori de-nvârtit şi legănat ele s-au răcit şi pietrificat, normal, plus că faţă de centrul radial şi face-to-face s-au depărtat, rămânând fiecare cu ceea ce din nebuloasa-mamă a apucat, respectiv cu elementele ce nu se puteau făuri decât în cuptoarele stelare de altădat, precum şi cu ceea ce pe drum care cum a putut a înhăţat; aşadar cu solul stelar-placentar plus spinu’ iniţial, la care s-au tot adăugat : praf spaţial, comete şi alte pietroaie/ pietricele cucuiete, cu care surioarele planete s-au încins preste ecuatoarele bosumflete, ajungând care mai grasă şi mai falnică, o veritabilă gigantică, n-aşa?, care mai piţifelnică, pârjolită ca Mercur sau ca Pluto, un biet ţurţur.
Savanţii au calculat şi probabilitatea ca din puzderia de planete apărute precum generaţia spontanee a drosofilelor irumpte parcă din must pur, unele s-ajungă a fi asemenea geoidului din terestra natur’ şi deci propice pentru viaţa ce ne-nconjur, pe când altele nevermur, însă pentru hypoteza asta io, poeselu’, n-aş putea să jur, aloo. Din contră, postulez că din viaţă face parte şi ultimul electron din cea mai neospitalieră black-hole, fraţioare, şi că viaţa pe care o ştim – doar o etapă din viaţa mare – n-ar fi putut s-apară mai întâi decât în terestra splendoare (dovada fiind “cogito ergo sum”), şi asta o spun pur şi simplu pentru că fructele dintr-un Tree of Life lăudat nu se coc toate deodat’, n-aşa?, ci se pârguiesc treptat-treptat, începând cu una pe care mai întâi Grădinarul o va fi gustat. Se ştie, de altfel, cum a evoluat Pământul rupt din Soare şi-apoi încet-încet zvântat subt natala-i clocitoare, mai precis ce întâmplare s-a întâmplat în oceanul primordial ce va fi existat, în supa aia minerală de neimaginat, plină de bulionul şi de aburii vulcanilor de început de veac şi înţepată de fulgere şi trăsnete ca-n iadul cel mai blestemat, când deci s-au sintetizat primii aminoacizi de pe nat şi pe urmă au pornit-o la autodivizat, reunindu-se în complexe organice din ce în ce mai vii şi mai în stare şi aburcându-se pe-a viitorului f. f. întortocheată cărare, în timp ce logosul scris în Cartea Vieţii încă din sămânţa big-bangatoare şi imbricat – cum am văzut – în Hypostazele filialo-temporale îl selecta mereu (prin lupta şi unitatea celor contrare şi pe baza principiului încercarea moarte n-are, desigur) pe “cel mai tare şi mai dur” din natur (şi nu neapărat mai pur), pe care-l va sălta tâââââââta mare în cerurile sau calităţile următoare: de la simplicissimile protozoare până la primateleactuale şi la INRI ce-l ştii, cu-ale sale materii cenuşii hypervii.
Dar iacătă ce voiam să vă-ntreb, mey copii : voi nu vedeți că Terra, Oul ista de-aci (ca şi Mahadivya din cântările Mahabharatii sau ca Atomul primar lemaitreian) seamănă mult prea mult c-un ou încondeiat, oltenesc sau bucovinean, ca să nu fie chiar un ouadevărat, un embrion pe care cosmosul întreg l-a ouat gata însămânţat, normal, iar apoi l-a pus la clocit subt Soarele din zenitul natal, potrivit de depărtat ca să nu fie nici fiert ca un ou de paşti, n-aşa?, dar nici îngheţat bocnă, drea’, deci numai bun de ecolozat conform duhului ori softului inscripţionat in supa ovulară a sa, duh la ordinul căruia supa a pornit apoi a se lega, cândva, la-nceputul vieţii pre pământ, precum embrionul plăpând dintr-un ovuleţ de galină, de broscuţă ţestoasă sau de fecioară volialină, ce-ar iesi din ce în ce mai mult la lumină, întrezărindu-i-se tot mai precis diafanele oscioare făcute ciuciumiş în al mamei paradis, n-aşa?, înainte de a se trezi şi-a piui phi, phi, făcându-şi loc cu cioculeţul spre lumea reală de-aci, care-o mai fi ? Şi-n fond, nu s-ar putea oare ghici cum va arăta pămîntul “lung şi lat”, ovulat în cuibuşorul din Lacteea ce i s-a dat, atunci când eclozarea or lucrarea-i se va fi terminat, iar embrionul cosmic va ieşi de subt coaja-i albastră, asta a noastră, cum ar veni, in integrum înfricoşătoro-minunat? Până atunci însă mai avem de aşteptat, căci după socoteala mea abia când va dispărea în fântâna trecutului tot firmamentul ce se vede cu ochiul liber acumaşa ori se va reconfigura de nu-l va mai recunoşte nimerea dintre cei ce vor fi fost cândva the next generations trecătoare prin viaţă ca nişte ştafete întrecându-se-n olimpice fugi (presupunând că i-ar învia cineva atunci pe cei de sub afumatele cruci şi le-ar reda şi memoria de pe când erau prunci), deci când firmamentul va fi populat cu stele logostele făcute de mâna mea sau a ta – vorba vine, păi cum naiba –, abia în acel moment se va putea întrevedea cât de cât conturul entităţii ce din planeţica albastră, asta a noastră, va ecloza, înălţându-se spre cerurilesau cojile-i ovulare ce vor urma. Şi nu că poeselul nu şi-ar putea închipui ce şi cum va fi, din moment ce se ştie ce-a fost la-nceputa începuturilor pe-aci, însă chiar şi imaginaţia ingeniilor fistichii l-ar descărna pe Cel ce momentan e virtualitate pură, n-aşa?, doldora de valenţele vieţii precum sămânţa hyperdură din atomul primar de aromele imaginarului integral.
Cântul IV
Dacă stelele din tării s-au născut din nebuloasele genitoare de galaxii, e clar că planetele pe care le ştii, astea fără lumină şi fără personale calorii, sunt rupte din aceleaşi nebuloase astral-placentare şi-azvârlite pe orbitele planetare, unde după nişte anişori de-nvârtit şi legănat ele s-au răcit şi pietrificat, normal, plus că faţă de centrul radial şi face-to-face s-au depărtat, rămânând fiecare cu ceea ce din nebuloasa-mamă a apucat, respectiv cu elementele ce nu se puteau făuri decât în cuptoarele stelare de altădat, precum şi cu ceea ce pe drum care cum a putut a înhăţat; aşadar cu solul stelar-placentar plus spinu’ iniţial, la care s-au tot adăugat : praf spaţial, comete şi alte pietroaie/ pietricele cucuiete, cu care surioarele planete s-au încins preste ecuatoarele bosumflete, ajungând care mai grasă şi mai falnică, o veritabilă gigantică, n-aşa?, care mai piţifelnică, pârjolită ca Mercur sau ca Pluto, un biet ţurţur.
Savanţii au calculat şi probabilitatea ca din puzderia de planete apărute precum generaţia spontanee a drosofilelor irumpte parcă din must pur, unele s-ajungă a fi asemenea geoidului din terestra natur’ şi deci propice pentru viaţa ce ne-nconjur, pe când altele nevermur, însă pentru hypoteza asta io, poeselu’, n-aş putea să jur, aloo. Din contră, postulez că din viaţă face parte şi ultimul electron din cea mai neospitalieră black-hole, fraţioare, şi că viaţa pe care o ştim – doar o etapă din viaţa mare – n-ar fi putut s-apară mai întâi decât în terestra splendoare (dovada fiind “cogito ergo sum”), şi asta o spun pur şi simplu pentru că fructele dintr-un Tree of Life lăudat nu se coc toate deodat’, n-aşa?, ci se pârguiesc treptat-treptat, începând cu una pe care mai întâi Grădinarul o va fi gustat. Se ştie, de altfel, cum a evoluat Pământul rupt din Soare şi-apoi încet-încet zvântat subt natala-i clocitoare, mai precis ce întâmplare s-a întâmplat în oceanul primordial ce va fi existat, în supa aia minerală de neimaginat, plină de bulionul şi de aburii vulcanilor de început de veac şi înţepată de fulgere şi trăsnete ca-n iadul cel mai blestemat, când deci s-au sintetizat primii aminoacizi de pe nat şi pe urmă au pornit-o la autodivizat, reunindu-se în complexe organice din ce în ce mai vii şi mai în stare şi aburcându-se pe-a viitorului f. f. întortocheată cărare, în timp ce logosul scris în Cartea Vieţii încă din sămânţa big-bangatoare şi imbricat – cum am văzut – în Hypostazele filialo-temporale îl selecta mereu (prin lupta şi unitatea celor contrare şi pe baza principiului încercarea moarte n-are, desigur) pe “cel mai tare şi mai dur” din natur (şi nu neapărat mai pur), pe care-l va sălta tâââââââta mare în cerurile sau calităţile următoare: de la simplicissimile protozoare până la primateleactuale şi la INRI ce-l ştii, cu-ale sale materii cenuşii hypervii.
Dar iacătă ce voiam să vă-ntreb, mey copii : voi nu vedeți că Terra, Oul ista de-aci (ca şi Mahadivya din cântările Mahabharatii sau ca Atomul primar lemaitreian) seamănă mult prea mult c-un ou încondeiat, oltenesc sau bucovinean, ca să nu fie chiar un ouadevărat, un embrion pe care cosmosul întreg l-a ouat gata însămânţat, normal, iar apoi l-a pus la clocit subt Soarele din zenitul natal, potrivit de depărtat ca să nu fie nici fiert ca un ou de paşti, n-aşa?, dar nici îngheţat bocnă, drea’, deci numai bun de ecolozat conform duhului ori softului inscripţionat in supa ovulară a sa, duh la ordinul căruia supa a pornit apoi a se lega, cândva, la-nceputul vieţii pre pământ, precum embrionul plăpând dintr-un ovuleţ de galină, de broscuţă ţestoasă sau de fecioară volialină, ce-ar iesi din ce în ce mai mult la lumină, întrezărindu-i-se tot mai precis diafanele oscioare făcute ciuciumiş în al mamei paradis, n-aşa?, înainte de a se trezi şi-a piui phi, phi, făcându-şi loc cu cioculeţul spre lumea reală de-aci, care-o mai fi ? Şi-n fond, nu s-ar putea oare ghici cum va arăta pămîntul “lung şi lat”, ovulat în cuibuşorul din Lacteea ce i s-a dat, atunci când eclozarea or lucrarea-i se va fi terminat, iar embrionul cosmic va ieşi de subt coaja-i albastră, asta a noastră, cum ar veni, in integrum înfricoşătoro-minunat? Până atunci însă mai avem de aşteptat, căci după socoteala mea abia când va dispărea în fântâna trecutului tot firmamentul ce se vede cu ochiul liber acumaşa ori se va reconfigura de nu-l va mai recunoşte nimerea dintre cei ce vor fi fost cândva the next generations trecătoare prin viaţă ca nişte ştafete întrecându-se-n olimpice fugi (presupunând că i-ar învia cineva atunci pe cei de sub afumatele cruci şi le-ar reda şi memoria de pe când erau prunci), deci când firmamentul va fi populat cu stele logostele făcute de mâna mea sau a ta – vorba vine, păi cum naiba –, abia în acel moment se va putea întrevedea cât de cât conturul entităţii ce din planeţica albastră, asta a noastră, va ecloza, înălţându-se spre cerurilesau cojile-i ovulare ce vor urma. Şi nu că poeselul nu şi-ar putea închipui ce şi cum va fi, din moment ce se ştie ce-a fost la-nceputa începuturilor pe-aci, însă chiar şi imaginaţia ingeniilor fistichii l-ar descărna pe Cel ce momentan e virtualitate pură, n-aşa?, doldora de valenţele vieţii precum sămânţa hyperdură din atomul primar de aromele imaginarului integral.
Cântul V
Când studiază filogeneza or creanga suitoare a omului (plecată hăt cândva din poala eukaryotii), savanţii nu socotesc indivizii (care se nasc într-o bună zi şi pier într-o altă zi), ci specia, deci sigma indivizilor muritori, de la primul patriarh din neamul strămoşilor (să zicem omul-maimuţă al hominizilor) şi până la veriga dinspre regnul următor. Indiferent că este o furnicuţă din specia termitelor sau tamba din neamul primatelor or Christ, blândul fiu al omului, n-aşa?, individul nu e decât o hipostază temporară şi strict locală din specia sa, având o „memorie” specială, păi cum naiba, compusă mai întâi din instinctele ce-l fac să funcţioneze riguros ca o navetă spaţială, apoi din scoarţa cerebrală, ce-i umflă fruntea ca o gingaşă piatră tombală, din ce în ce mai densă şi mai circumvoluţională, aşezată preste veriga dinspre specia înrudită anterioară, însă individul uman mai e alcătuit şi dintr-o memorie strict personală, tradusă prin impresiile din prima secunda de trezie şi până la moartea pe care fiecare o doreşte cât mai târzie, a amintirilor şi-a celorlalte senzaţii de fundamentală bucurie, care fac din infinita copilărie, e.g., o divină feerie, iar din viaţa omului o nemaipomenit de gustoasă felie, n-aşa?
Şi deci iată că s-ar putea ca moartea să nu fie decât o iluzie naşparlie, a ?? Atâta timp cât există specia, din care tu nu eşti decât o părticea, o hologramă minusculă, ce reflectă întreaga umanitate în conştiinţa sa, conştiinţă substituibilă oricând cu oricare alta din altă rasă, neam, sex, look or loc, dar în esenţă tot din soiul oamenilor, cu mai mult sau mai puţin destin sau noroc, moartea nu e decât jmekeria prin care corpul speciei omeneşti integral evoluează pe-al viitorului deal, punctat cu aur şi busuioc virtual, n-aşa? spre omega din amontele aval şi-n acelaşi fatal limitat areal. Moartea e înscrisă în codul genetic al omului precum softul somnului, al amorului, al vorbitorului, al băutorului de apă sau al încheieturii pumnului agricultorului mânuitor de sapă, să zicem, fiind mecanismul absolut normal prin care specia îşi scoate din funcţiune un individ uzat de timpul ce-a trecut preste el ca un taifun tropical peste o frunzuliţă de arţar sau ca un furnal turnat brusc preste cubuleţul de gheaţă dintr-un pahar, spre a face loc unuia cvasi-identic, însă proaspăt ca un ou dintr-un novissim cuibar, căci în caz contrar – adicătelea presupunând o fiinţă născută într-un mediu ideal –, a muri ar fi şi absurd, şi trist, şi-n zadar. De-un paregzamplu, dacă resursele din care subzistă specia noastră ar fi fost nelimitate, iar planeta albastră s-ar fi extins de la Gura Padinii până la Marte, compusă fiind din magmă grasă, cu toate elementele din tabela lu’ Mendeleev pe masă, giganţii ce-ar fi existat pe ea n-ar mai fi avut decât hăt târziu parte de moarte, locuind în miriade de oraşe & sate, ca cucuruzul codrilor de numeroşi, şi-n viaţă toţi : cu moşi, strămoşi, căţei, purcei, nepoţi, netoţi ; dar fiindcă suntem aciuaţi care la poalele munţilor Balkano-Carpaţi, care în Alpi, în Hymalaia, Urali sau Anzi, iar ăştia, oricât ar fi ei de munţi înalţi, picior de plai, gură de rai etc., sunt fatal limitaţi, vai, nu puteam rămâne veşnic în ţara tinereţii fără bătrâneţe şi-a vieţii fără de moarte decât dacă Terra s-ar lărgi, cum spuneam, peste poate, iar chestia cu trestia s-ar fi întâmplat începând nu de ieri-alaltăierea, ci baremi de la maika eukaryota încoa’. Că moartea nu e decât jmekeria prin care specia se perpetuează pre pământ până îşi epuizează softul or duhul sfânt, se-arată şi prin naşterea & evoluţia puiului de om, aşa-zicând. În primul rând, noul-născut nu e deloc nou-făcut, nu-i apărut din spuma mării sau din natalu’ aşternut, ci e tot atât de bătrân ca şi lumeea, din care fu plămădit pe baza genomului meşteşugit în ere cosmice de cioplit, ciobit, reglat şi făurit, pruncul irumpând în lumea d-acilea nu din nimica sau doar din mămica-i cu burtica plină (unde de altfel i se poate urmări live filogeneza deplină), el urcând voiniceşte hăt din secunda hiperlină, de fapt, a big-bangului d’anta’, fiind teleportat în locul şi-n timpul de la naşterea sa prin gaura de vierme deschisă brusc în maika sa, după care-şi începe secvenţa actuală, încărcându-şi memoria cu viaţa-i strict personală, iar înainte ca secvenţa asta să se fi finit, omul nostru fie că s-a şi înmulţit, croindu-şi “carne din carnea sa”, asigurându-se astfel pentru posteritatea ce va urma, fie va crea altceva care va augmenta specia or cultura umană cumva, dar asta e deja altă poveste, voila.Şi deci când va fi să-nchid ochii, cum ar veni, care-i problema, din moment ce voi reînvia instantaneu prin fiul or fiica mea, prin nepoţi şi strănepoţi, prin neamul meu cel rumânesc or prin patria de heroi & hoţi, prin omenirea din care ne tragem toţi, prin opera-mi de cuvinte potrivito-nestemate, carne din carnea ingeniului meu, care se va adăuga la templatele din empireu, iar dacă şi astea ar dispărea, doamne fereşte, în hău, aş învia prin tatăl, fiul şi semenul meu, Dl Zeu, aloo, n-aşa ?
Sigur, mi-aţi putea ricana – şi presupun c-aţi făcut-o deja – că prea-l nivelez pe bietul om, drea’, prea subliniez că dacă n-ar exista specia sau turma omul nostru n-ar fi nimica, precum pietricica, furnica sau păsărica şi nu s-ar mai restaura sau învia nici atâtica, pe lumea ailaltă, a sfinţilor şi drepţilor despre care tradiţia ne pomeneşte de când tica. Adicătelea ce, bey, îmi veţi striga, să nu mai fiu al mamei puişor drag & rar, făcut dup-al tăticuţului tipar, ci al unei entităţi din terţiar, al turmei cu destin gregar, dacă nu cumva chiar al monstruosului atom primar ? Să nu mă mai mândresc cu neamul cel nobil, puternic or bogat al meu, deosebit de neamu’ de traistă al tău ? Să nu mai existe vlădică şi opincă, stăpân şi vasal, preşedinte şi funcţionar, proşti şi deştepţi, fericiţi şi nefelixiţi, om bogat, om sărac, vesel şi posac, angel şi drac, iar totul să se reducă la un didiloi animat precum un papiţoi cu arc, mişcându-se ca şi cum ar fi, ar trăi şi-ar iubi, ar face ski & poesii, ar spune numai aiureli şi prostii şi-n fine ar pieri ca o oarecare pasăre colibri şi-ar putrezi, s-ar face praf şi pulbere şi s-ar duce pe pustii, ca şi cum niciodată n-ar fi fost pe-aci ? Unde sunt – aşa cum îmi strigam io însumi mai alaltăieri – mămica, tăticu, marele, maica-mare, frăţiorul adorat, martorii vieţii mele din leatul copilăriei cel mai minunat ce-a existat vreodat, prietenii, neamurile şi vecinii care-n cimitir păreau pe mama s-o fi înconjurat cu crucile lor de piatră ieftină sau de lemn cariat, ca nişte braţe ieşite din pământul uscat ca s-o întâmpine pe draga lor Paulina, ca semn că n-o vor fi uitat, n-aşa ?, întrebându-mă îngrozit dintr-odat’ dacă scumpii mei au existat cu-adevarat sau ba, ori dacă vor mai exista, acum sau niciodată, în raiu’ pe care-l râvnim pân’ la moarte, în promisa hyperrealitate ? Ce e cu fiinţişoarele astea, care după ce-şi trăiesc vieţişoara rând pe rând dispar în gând şi ne lasă uluiţi ori plângând, până când şi noi vom fiinţa doar în pomenirea celor care încă mai sunt, iar alţii poate nici atât, n-aşa?, căci p-ăştia nici crucea de la căpătâiul lor n-o să-i mai ştie, helas, fiindcă va dispărea şi NI KA scrijelit pe ea, ce să mai vorbim de fiinţele de subt neamu’ omenesc, pe care chiar înainte de a le ronţăi viermii din groapa lor, le ronţăim noi, cuminţenia pământului, de zor ? Ce e cu figurile astea din mediul înconjurător, care unele se mişcă pe picioarele lor până mor şi lasă mulţime de urmaşi ca un nor, oare ce se petrece în fond şi la urma urmelor în acest colţişor de univers, unde par a se fi concentrat 99% din entităţile pe care întreg Kosmosu’ le-a generat după ce-a bing-bangat şi a-nceput să se umfle ca un balon, aruncând pe hypersfera-i precum un tun henorm galaxii după galaxii şi nebuloase după nebuloase, care de care mai grandioase, globuloase şi spiralate, dar care nu cuprind în magma lor decât o mână de elemente chimice cât de cât diferenţiate, ce încap toate într-un tabel nici cât templatele unui amărât de bloguşor, pe când pe planeta albastră, asta a noastră, doar cât un fir de nisip sau un micron, faţă de primitivu’ atom, mişună deja miriade şi miriade de fiinţe ce se deosebesc între ele prin nume, genotip, memorie şi identitate şi care par cu toate a se zbate, parcă mânate din spate de un ciclon uriaş ce vine din im-mensitate, din etate cosmică în altă etate, ca să urce-n final pe troficul tron nobilul fiu de om, a…?
Cântul VI
Pe când eram o fistichie celulă vie în burtica mamei dinainte de copilărie, celulă croită după tiparu’ genitorilor mei (moştenit de la şirul de arhei dinapoi, cu capătul unghiului în tatăl primordial din noi), simţeam lumeea precum un atom cu protoni şi electroni moi sau ca cel mai simplu didiloi… oops. Pe urmă, în secunda doi, când m-am transformat în microscopic zgâmboc, mormoloc, peştişor-şerpişor, păsăruică fără zbor, căţeluş gânguritor, maimuţel dobitoc, înainte de a mă preface-n pipăruş zâmboc şi-a zbughi din burta mamei la soroc (fără a mai pune la socoteală alte avataruri de care nu-mi mai amintesc deloc, deşi pielea lor zace acoloşa, imbricată în schelăria encefalului precum sedimentele jurassicului sau ca cercurile copacului), percepeam lumeea cu simţurile speciilor or vârstelor kosmice prin care mărşăluia fiţiuţica mea, păi cum drea. Iacătă cum în timp ce ai mei din Gura Padinei mă credeau mai plăpând ca floriceii de tei dintr-un bordeiaş-bordei, aşteptând s-apar în casa lor atârnând de ciocul berzei ca ocleiul bălţilor, te pomeneşti, io hălăduiam pe valurile erelor cosmico-biologhiceşti, preschimbându-mi înfățişarea odată cu era or specia şi metamorfozându-mă fără odihnă în altceva, cu alte simţiri şi cu altfel de a fi în tiparele fiinţei, imitând avatarele Seminţei dintâi în borta spaţiu-timpului.
Şi deci cine era didiloiu’ care s-a născut ieri-alaltăier’ şi-a fost botezat “viorel” : eram eu – tu, ea ori alt prichindel – , sau era El ? Iar burtica în care m-am plămădit, de la stadiul de atom şi până la cel de om sau hai să zicem de omuleţ, era doar pântecele unei ţărăncuţe dintr-un neam de teslari or de pescari un piculeţ mai isteţ sau mai pizdeţ decât neamu-i nătăfleţ, ăla de la balta Mamina-Galileea, sau era chiar Mama Geea, fiica binecuvântată a Cosmosului Măreţ ?
“Cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine“, aşa grăit-a filosofu’ Kant, da’ ce-ar fi să ne-ntrebăm, mey : zis-a bine ?
Ce “cer” este deasupra mea, ce “înălţime” ?, când aci e vorba de adâncime, de Groapa HyperMarianelor Lumii, ei bine : 15 miliarde de ani-lumină în “jos“, in bulboana spaţiu-timpului, măsurând de-aci, din creştetul capului meu sau al tău şi până la talpa cerurilor sau a iadului, deci până la Big-Bangu’ din hău.
Dacă închid ochii şi mă uit înlăutrul meu, adică in memoria ce-am căpătat de când în lume am intrat, ce pot vedea, mey? Văd clipa cea repede ce ni s-a dat, pe cea de adineaori, pe cea de mai încoloşa, pe cea de ieri, de alaltăieri, pe cea a primului sărut, a primei zile de şcoală, a primilor paşi cătinel pe plai, a mămicii şi-a tăticului din al copilăriei rai, iar pe urmă firul vederii mi se voalează şi parcă nimic nu mai pâlpâie pe-acolo, vai, nicio imagine or ceva, nicio amintire în memoria mea. Dar uite că nu-i aşa, mey, căci prin ceea ce-am învăţat în cei şapte ani de-acasă sau cu dascălii la şcoala-mi buclucaşă, adicatelea prin ceea ce se cheamă tradiţia or cartea, pot vedea – cu ochii minţii, păi cum naiba – trecute vieţi de prinţi, de doamne şi domniţe şi chiar şi Omu‘ cu-ale sale de ghimpi coroniţe sau pe motanul-încălţat, zmei înflăcăraţi, imperii stelare şi alieni înfricoşaţi, feţi-frumoşi şi ilene consânzene ca soarele de senini şi de auraţi, şi-n genere pot vedea – însă nu aievea, normal – tot ce mi-a plăcut din cărţi, din filme, de la vodevilul de carnaval sau din basmele copilăriei s-aleg şi să gust ca dintr-un eteric însă delicios caşcaval.
Bine-bine, veţi ricana, dar când şi introspecţia, istoria, tradiţia, biblioteca sau cartea cărţilor s-ar termina, adicătelea s-ar epuiza memoria întâmplărilor pe care noi înşine le-am trăit sau a tablourilor/ viziunilor reieşite din spusele/ poveştile/ teoriile sau din viaţa altora, din realitate sau din mit, întâmplări/ povestiri pe care le-am auzit la şcoala din cartierul natal sau din satul unde maika ne-a drăgălit, atunci ce-am mai putea vedea în orizonu’ însorit/ înstelat, precum şi-n lăuntrul nostru mai mult sau mai puţin luminat – cu lumina ochilor sau cu lumina cărţii –, decât nefiinţa or împărăţia morţii ? veţi întreba. Or, nu e nicidecum aşa, aloo, căci n-aveti, e.g., decât să vă uitaţi subt picioarele voastre, mai precis între picioare (oops), bărbaţi, sau voi, femeilor, în mythrele din burtica ce o dată la nouă luni umflaţi, căci acolo purtaţi sămânţa totului sau a Cosmosului pe care aiurea îl cercetaţi, sau, altfel dacă vreţi să vă spun şi dacă chiar vreţi să vă uitaţi spre stelele înaltului (precum Kant sau Genoveva din Brabant, lângă amantu-i princiar & culant) (şi de fapt tot în “jos“, aloo, iar nu în “sus“, o să vă uitaţi), veţi vedea rădăcina planetei albastre, fârtaţi, înfiptă-n spaţiu-timp ca un fus (dar, repet, cerul nu e-n “sus“, ci-n “nadir dedus”) şi-alcătuită din miriade şi miriade de galaxii gingaş-albăstrii, nebuloase ce se pierd în pustii de pustii şi care cu-atât mai mult se-nroşesc, fug şi se-adâncesc în trecut, scoborând ameţitor în hăuri de hău, învârtejindu-se prin spiralele lu’ Gamow, prin găuri de viermi, prin quassari şi-n black-hole inele, cu cât acestea sunt mai depărtate de tine, privitorule în logostele, astfel că dac-am avea un okean Hubble uriaş, capabil să răzbată prin ele, l-am putea zări în capătu’ unghiului, la începutul începutului, chiar pe el, Marele Alfa incredibil de mititel (faţă de cât cuprinde-n el!), aşadar pe-Atomul cel Prim & divin vibrând lin şi pulsând genuin, opintindu-se borţos şi-umflăţel ca un purcel de lăpticel să plesnească şi el precum un ou de femel cu mitoza-n el (deci cu sămânţa de bărbăţel, să ne-nţelegem!) sau ca un ouţ de porumbel, de zambilă sau de păducel, şi-apoi deodată – baaaaaaaaaaaag…!, ţi se va părea c-ai auzi şi vei vedea fulgerător apoi cum toate cerurile o vor lua la goană nebună către tine, observatorule, spre “viitor” înapoi, iar după nici o clipită hipertrăită te şi pomeneşti cu cerurile astea toate, globulare, eliptice ori spiralate ca un gigantic crotal năvălind fix subt picioarele tale desculţe sau în papuci de pâslă încălţate, halal!, şi-atunci deschide-ţi fereastra, fratre (window!, căci doar eşti la marele bal virtual, n-aşa?) şi-o vei vedea în pragu-ţi chiar pre Maica Preacurată, deodată, zâmbindu-ţi nesfârşit de blând şi părând a ţine la ţâţa-i radiind înstelată pe Fiul or’ – cum ar veni – pe Fiica-i adevărată, adică Planeta Albastră, asta a noastră, sugând galeş din dumnezeiasca-i colastră.
Cântul VII
Să presupunem că pe planeta albastră, asta a noastră, ar dispărea brusc memoria, aşadar ştiinţa or conştiinţa a ceea ce omul a aflat sau a înfăptuit el personal ori specia, inclusiv biblioteca lumii şi memoria genetică dobândită de la animal planet, n-aşa?, şi deci în această cruntă ipoteză ce s-ar putea întâmpla, cetitorule, a…? Cu ce s-ar echivala situaţia asta ce nici măcar nu se poate imagina, dacă nu cu nefiinţa ? Iar cine s-ar mai naşte totuşi pe-aci – fiindcă s-ar afla pe ţeava mă-sii deja, n-aşa ? –, ce-ar deveni, mey? Ce-ar ajunge un copil despre care “eu” nici n-aş şti ce e, şi de fapt nici nu l-aş vedea, fiindcă nu l-aş mai putea compara cu altcineva sau cu altceva din memoria mea, cum de altfel nici pe mine însumi nu m-aş mai percepe, necum pricepe, n-aşa?, nici mâna-mi n-aş mai şti ce-i cu ea, nici pantoful scâlciat sau vârfu’ nasului coroiat şi-aş privi la lume ca poetul cel mai nevinovat sau ca un bebeluş din spuma mării întrupat, din moment ce-n memoria mea ar fi tabula rasa, ca într-un loc perfect întunecat, antifonat, antiodorat, de nepipăit şi de negustat ?
Or, şi mai înfricoşător : ce s-ar alege de un pruncuşor născut orb, surd, fără miros, fără gust, fără pipăit şi deci tot atât de nesimţit ca o piatră de malahit ? Cum ar şti el că tocmai a sosit în lumeea care l-a dorit, din moment ce nici sfârcul mamei nu-i provoacă niciun gângurit ?
Chiar asta e nefiinţa, mey, cetitor iubit : e imperiul de unde memoria ori a pierit, cum se-ntâmplă în cazul unuia ce-a fost om oricât de luminat, dar care din viaţă a încetat şi s-a îngropat în pământul din care fusese creat pe baza softului din părinţii părinţilor lăsat – şi deci în baza duhului trecutului îndepărtat & imediat, duh plecat din atomu’ primar odată cu timpul ca o săgeat’ şi lansat spre omega cu viteza luminii la patratul tot mai încurbat & spiralat –, sau, din contra, e imperiul în care memoria încă nu s-a înfiripat, cum se-ntâmplă cu nenăscuţii din viitor, care zac în coiţele & ovuleţele alor lor, în cetele viilor şi virtualilor şi-n libidoul vâscos dedus din soarele sorilor, din L’Amor che muove Il Sole e l’altre stelle, aşteptând ca săgeta timpului să-i ajungă din urmă la vremea soroacelor iele, să străpungă inimile genitorilor şi să-nceapă să extragă din pământu’ patriilor, prin contopirea contrelor, n-aşa?, moleculă cu moleculă din carneaîn care se va însămânţa memoria pentru next generation din hypernor, mai adăugându-se şi de la generaţia asta nouă încă o notă specifică acoloşa, o contribuţie proprie la vectoru’ memorial ce-a plecat acum 15 miliarde de ani din Bomboiu’ Primarşi va ajunge in staţia terminus – Omega, aşadar – într-o infinită zi spre sar’.
Ce altceva sunt “eu” decât summa momentelor trăite personal şi imbricate în memoria-mi din materia cenuşie, din scoarţa concrescută între “ce-a fost” şi “ce-o să fie”, între a fiului maimuţei şi-a celor de subt el împărăţie, provenită la rându-i din evva eukariota iţită din fântâna de minerale cică nevie, şi Virtualitatea ce va fi să fie pe vecie, din moment ce io scriu aici şi acum această poesie chiar şi după ce martorii din mirabila-mi copilărie nu mai sunt decât în al meu gând sau în paginile lumii de pixeli or de hârtie adăstând, deci după ce scumpii mei s-au descompus în pământul roditor de unde se vor fi născut la vremea lor prin softu’ nevermor-nemuritor al ţărişoarei “de glorii şi de dor”, al sfântului duh Ro din care ne tragem cu toţii cei de “pe-al nostru nat” şi care e păstrat – unde credeţi, puritani, aloo? – în nişte banale izmene colorate câteodat’ maro sau întinaţi chiloţi, între picioare de titirci, hoți, vete, fete cucuiete şi flăcăi hăndrălăi, de ingenii sau de mboi, de forme vechi şi noi, prin care “cel ce este”prin toate şi toţi se-mbracă-n firea-i ţesută din immensitatea de vii şi morţi, atomi şi arhonţi, radiaţii şi roţi, soaţe şi soţi, maţe si porţi, robi şi roboţi, sabbat şi saboţi, unghii şi hughenoţi, sanctităţi şi sanculoţi etcetera, etcetera, refăcându-şi pas cu pas duhu’ ori magma germinativă a sa, precum o semincioară de mei azvârlită de semănător în pământu’ reavăn & roditor al primaverei, când înfloresc grădinile cu-al lor zumzet & odor, şi care sâmbur plesneşte deodat’ îngrozitor, asurzind al microorganismelor bobor, aidoma big-bang-ului hyperbubuitor, n-aşa?, pe urmă încolţeşte, creşte şi leagă cu spor, refăcându-l la sfârşita sfârşiturilor pe Tatăl speciei lor şi totodată Fiul meilor, aşa cum Sfântu’ Soft or Cuvânt însămânţat de Avesalom în Maica Preacurată a tuturor – văzutelor şi nevăzutelor, trecutelor, prezentelor sau viitoarelor încătuşate-n Hypernor, în pântecul atotcuprinzător, în raiu’, iadu’ sau Atomu-ncepător, unde nu e nici timp, nici loc, nici fiinţă, nici nefiinţă, aşa cum unii o înţeleg, ci doar Virtualitatea de la Alfa la Omeg’ – se va reîncarna în Pater Noster cel întreg ?
